H.P. Lovecraft – Demoni și miracole

Untitled

Titlu :Demoni si miracole

Autor: Howard Phillips Lovecraft

Traducere: Traian Fintescu

Editura: Corint

Pagini: 233 pag

De-a lungul timpului au fost cărți care mi-au plăcut foarte mult, și cărți împotriva cărora nu am nimic de reproșat. Întotdeauna am căutat o carte ideală, o carte care să îmi împărtășească viziunea mea de cititoare. Cărțile lui H.P Lovecraft, au o construcție clasică, iar abordarea este uimitoare. Cartea este adresată în principal, admiratorilor de horror cu atmosferă gotică, autorul fiind un maestru al imaginilor poetice, macabre, întunecate și pline de mister. În aceasta carte ” Demoni și miracole”, care cuprinde patru povestiri gotice(”Depoziția lui Radolph Carter”, ”Cheia de argint”, ”Dincolo de poarta cheii de argint” și ”În căutarea cetății Kadath”), autorul cultivă gustul pentru lucruri vechi(cărți uitate, manuscrise de vrăjitorie, lumi cosmice neștiute), descrierea unor coșmare, toate acestea sugerând o ” notă aristrocratica” scriiturii sale.

Pe scurt este vorba depre un cercetător de antichități, care, fiind extrem de plictisit de viață și aflat în imposibilitatea de a vedea frumusețile lumii în care trăiește, pătrunde în lumea de dincolo, și încearcă să facă o descriere pe înțelesul muritorilor. Universul lumii de dincolo este pustiu, copleșit de singurătate, Carter încercând să se întoarcă în locurile frecventate din copilărie. O dată cu pătrunderea în lumea de dincolo, acesta ”coboară prin coridoarele spațiului și timpului”, și reușește să se întoarcă pentru a-și lua propriile averi pământești. O dată cu deschiderea lumii de dincolo cu ajutorul cheii de argint, protagonistul se întâlnește cu diferite entități supranaturale(pisici, zoogi, vampiri lilieci, sculptori în lavă), etc. Aici, protagonistul are de depășit o mulțime de obstacole, însă aventura călătoriei va fi dezvoltată de-a lungul cărții. Gândurile, în cealaltă lume sunt materializate cu ajutorul visului. Autorul, practic, împarte visul pe mai multe nivele superioare și inferioare. Firul narativ este presărat cu diferite schimbări  bruște de univers. Călătoria în lumea de dincolo, este de fapt un drum inițiatic pe care trebuie să îl parcurgă, drum aflat în afara spațiului și timpului, ascuns muritorilor de rând cu ajutorul unui văl care separă cele două lumi. În timpul călătoriei sale, acesta experimentează mai multe trăiri, spaimă, agonie, nimicirea sinelui, dar se întâlnește cu diferiți ghizi care îl sfătuiesc pentru a-și putea finaliza călătoria. Evoluția spirituală pe care o are eroul în acea lume, descrisă de el cu trei dimensiuni, este dobândită sub forma unor puteri supranaturale: diferențierea iluziei de realitate, stăpânirea timpului, difuzarea eului într-o infinitate de copii terestre, rezultatul fiind o manifestare a unei ființe arhetipale și eterne, cu acces la secretele cosmice interzise, care duc în cele din urmă la degradarea fizică, mentală și spirituală a personajului – și în final transformarea sa într-un demon cu aspect grotesc.

Universul este cufundat în întuneric, supranaturalul și maleficul sunt prezente, teroarea domină scenele, cultivând mai ales frica omului de necunoscut. Peisajul își arată umbrele, acestea constând în creaturi ale altor lumi, care ilustrează coșmaruri care transcend peste imaginația umană.

Exprimarea este puternică, macabră, dureroasă și pătrunde adânc în subconștient. Se poate observa nota profundă de romantism, notă care descrie practic o călătorie dincolo de sine și de timp, unde acumularea cunoștințelor despre acele tărâmuri, duc la nebunie.

H._P._Lovecraft,_June_1934

Pentru Lovecraft, lumea este de fapt un set de imagini aflate în creier, filtrate conștient, unde religia, spiritualitatea și istoria se pierd în negura timpului, transformându-se în cele din urma în coșmare creative. Se simte destul de adânc o atmosferă apăsătoare a nefirescului, extrem de delicoasă, care atrage cititorul în universul macabru al autorului. Cartea în sine poate fi simțită puternic tactil, olfactiv și vizual, transmițând cititorului umbrele, temerile ancestrale, teroarea, astfel, acesta poate doar să speculeze ceea ce urmează, însă niciodata finalul nu va fi precum a prevăzut.

Descrierea este profundă, presupune ilustrarea unor scene pline de atrocitate, protagonistul neavând control asupra propriilor acțiuni, existența sa fiind doar sub amenințare decadenței spiritului, și transformarea personajului în demon. În luptele pe care le duce personajul Radolph Carter împotriva întunericului, iese în evidență un barbarism primitiv, protagonistul fiind corupt de teama. Se poate observa în timpului călătoriei lui Carter în ”lumea de dincolo”,o degradare fizică și mentală, protagonistul pierzându-și umanitatea.

Autorul se pierde prea mult în detalii despre acele tărâmuri infernale și creaturile supranaturale care viețuiesc acolo. Descrierea creaturilor și a tărâmurilor, este extrem de detaliata, uneori chiar enervantă, însă expresivitatea, profunzimea și imaginea pe care încearcă să o construiască în mintea cititorului devine extrem de clară.

”Omul Adevărului este dincolo de Bine și de Rău … Omul Adevărului a aflat că iluzia este Unica Realitate și că Substanța este Marele Impostor”(H.P.Lovecraft), este o replică din carte care mi-a dat foarte mult de gândit.  Lumea ca vis, realitatea ca iluzie; în ceea ce îl privește pe Lovecraft, o consider dominantă pentru aceasta carte, însă vreau neapărat să evidențiez, un mic substrat filozofic, aparținând lui Friedrich Nietzche, filozof german, susținător al nihilismului, și a morții divinității.

În încheiere vreau să menționez câteva influențe asupra altor autori, care folosesc operele lui Lovecraft ca sursă de inspirație. Atmosfera de coșmar este similară cu cea descrisă de Edgar Allan Poe, Stephen King sau C. Baudelaire, limbajul fiind surprinzător de asemănător. Temele tratate sunt similare, cum ar fi; toți scriitorii menționați scriu despre universuri ale tenebrelor, despre umanitate pierdută, puterea limbajului fiind de un realism speculativ. Tot Lovecraft a avut influențe și asupra unor grupuri rock din lume, cum ar fi Metallica, Dream Theater, Black Sabbath și nu în ultimul rând albumul Life After Death al grupului Iron Maiden. Influența lui H.P.Lovecraft se extinde și asupra poveștilor unor jocuri video de succes: cum ar fi: Fluxx, Call Of Cthulhu(Dark corners of the Earth), The Dark Lineage, Warcraft(produs de Blizzard) și Skyrim V(Batshda) – The Elder Schrolls( povestea – Daedric Prince Hermaeus Mora and his realm of Oblivion + Apocrypha).

Chiar dacă din punct de vedere financiar cartea respectivă este relativ slab cotată de către public, datorită excentricității sale, ”învățăturile” lui H.P. Lovecraft, se extind în mai multe direcții după cum am dezvoltat mai sus, stilul său având greutate, și fiind folosit foarte mult în diferite domenii de actualitate cum ar fi : jocurile video, actualii scriitori de fantezie și horror, chiar și în muzica underground progresivă.

Advertisements

Druizii – Vrăjitori sau înțelepți?

Druizii și locul lor în societatea celtică.

În societatea celților, druidul era un membru important, fiind reprezentant ca parte a culturii triburilor, aceștia având mai multe îndeltniciri: preoți, vraci, profesori sau administratori. În Galia veche, existau mai multe categorii de oameni, care se bucurau de o anumită considerație aceștia erau druizii, barzii și vates, ale căror îndatoriri le vom descrie mai târziu. Locul de întâlnire al druizilor, era în ținutul cărnuților, care se află în centrul Galiei. Druizii nu luau parte la războaie și nu plăteau impozite spre deosebire de restul societății. Etimologia numelui ”druid”este dedusă din umele arborelui dru-(u)-id, care înseamnă stejar, iar la celți, stejarul este un simbol al puterii.

Este bine cunoscut faptul că druizii își fac apariția în cadrul mai multor mituri celtice, originare din Arhipeleagul Britanic sau Europa Centrală, dar și în cadrul unor legende, dintre care voi aminti aici despre Legenda Regelui Arthur, respectiv Tristan și Isolda. Pentru a putea face o descriere cât mai completă a acestor druizi, va trebui să reamintesc câteva date antropologice despre celți. În urma unei analize sociologice a acestora, realizată de către Henri Hubert, sociolog specializat în religii precreștine și religii comparate, s-au diferențiat câteva aspecte definitorii, în ceea ce privește societatea și religia celților.

Civilizația celtică și sacerdonțiul druizilor. Sacerdonțiul druizilor era de fapt o clasă preoți însărcinati cu păstrarea tradițiilor. Unii autori susțin că doctrina nemuririi sufletului a fost de fapt doctrină,ale căror baze aparține arhidruizilor. În general aceștia, erau instructori profesioniști în morală, cunoșteau foarte bine tradițiile și mitologia poporului, find comparați cu brahmanii din India și magii din Iran, astfel erau buni cunoscători ale unor practici rituale și în momentul în care erau solicitați, implementau soluții juridice.

Acești înțelepți aveau obligația de a stabili legături între diferite clanuri sau familii. De exemplu în tradiția celtică, totemismul înseamnă o legătură de rudenie, care presupune stabilirea unui nume și blazon pentru o familie sau un clan. Această înrudire constă în crearea unei legături, prin care cele două părți stabilesc de comun acord că au un strămoș(totem) comun, care va trebui dovedită într-o anumită perioadă de timp.

În tradiția celtică există de fapt trei instituții care corespund unor forme arhaice de viață: vânătoarea de capete, frăția de sânge și Portlach(sistemul darurilor). Vânătoarea de capete: tradiția presupune uciderea unui dușman și atârnarea capului său de gâtul calului, sau pironirea lui în zidurile caselor. Capetele dușmanilor, serveau ca trofee de vânătoare, iar adolescenților nu li se permitea să se căsătorească decât după eliminarea unui dușman. Frăția de sânge, care era considerat și un rit, care presupune amestecarea sângelui părților, după care sângele era băut. O data cu acest rit legătura trebuia adeverită în viitor. Portlach(sistemul darurilor), presupune că dacă darul este acceptat, cel care a primit acel dar este obligat să întoarcă cu un dar constând în aceeași valoare, și să jure credință, stabilindu-se în timp legături de ajutor reciproc între cele două părți.

Societatea celtică, era divizată în mai multe părți. Tribul, este o adunare de mai multe clanuri, care stabileau între ele o afiliație prin căsătorie. Un trib ocupa o suprafață bine definită și împărțeau între ei pământul, apa  și recoltele. Un clan era format din descendenții unei anumite familii. Familiile erau împărțite pe mai multe nivele, în funcție de gradul de rudenie, în gelfine, derbfine și iarfine. Există o diferență semnificativă între clanul propriu zis și clanul totemic; clanul propriu zis era compus din descendenții unei singure familii, iar clanul totemic, era bazat mai mult pe relații de prietenie și ajutor reciproc. Aici vreau să menționez cele două mari dinastii regale, care alternau la tron cu fiecare generație era vorba de Clanna Darghthine și Clanna Dairrene.

Educația familiilor nobile, presupune creșterea adolescenților în Casa Bărbaților unde aceștia învățau lupta, economia, onoarea și artele. Aceste școli erau conduse de cele mai multe ori de către druizi, care aparțineau clasei intelectuale. Unii autori susțin că în cadrul familiilor galice bărbații aveau drept de viață și de moarte asupra soțiilor și copiilor. În cazul în care un membru al familiei era tras la răspundere pentru crimă, de exemplu, vina o purta întreaga familia, și conform procesului, unde druizii aveau rol de arbitru, se stabilea o răscumpărare a celui ucis. În ceea ce privește terenurile și proprietatea, aceasta era împărțită în funcție de numărul de animale, și este prezentă o organizare feudală a suprafețelor. Alături de rolul de învățător, druizi mai aveau și un rol de judecători; aceștia implicându-se doar dacă erau solicitați, și aveau autoritatea de a fixa praemia(amenda), pentru neînțelegerea care era discutată în proces.

Sacerdonțiul druizilor este o instituție panceltică. Druizii la început acumulau cunoștințe despre obiceiuri și tradiții locale, însă o parte dintre ei își completau instrucția la romani, sau la greci. Druizii erau împărțiți în două caste, după cum susține Cezar, Diodor și Strabon; o casta de druizi erau loiali galilor – arhidruizii, și reprezentau un element al rezistenței împotriva romanilor, iar cea de-a doua castă, care mai erau cunoscuți sub numele de vates, pregătiți sau nu de către romani, erau cunoscuți pentru că promovau creștinismul și executau autoritatea romană. O altă castă de druizi era împărțită in barzi și filizi, care erau cunoscuți ca poeți, muzicanți și literați care serveau ocazional, ca însoțitori ale războinicilor.

Arhidruizii, erau cunoscuți ca preoți ai stejarului, și aveau ”baghete” construite din stejar și argint. Ei erau și cei care ”executau” riturile de legătură dintre clanuri sub un singur totem. Aceștia porunceau și asistau la sacrificii, mai ales înaintea recoltării vâscului. Erau cunoscuți ca vizionari, profeți, având o legătura strânsă cu divinitatea. Asistau la sacrificiile mantice, foloseau roata pentru divinație, serveau la curțile aristrocratice ca oameni de știință sau îndrumători, și uneori practicau magia. Druizii aveau privilegii: cum ar fi drept de liberă trecere, și rol de diplomați. Erau considerați învățători, și își ajutau elevii să preia puterea. Unii aveau o funcție civilizatoare, cu precădere druidul Diviciac, care își încheiase pregătirea în școlile grecești, fiind supus impăratului roman. Ca și contribuții vom enumera aici faptul că au pus bazele, sau le-au preluat din alte părți, a unor teorii în ceea ce privește moartea; unii autori susțin că doctrina nemuriri sufletului le aparține, credința în metempsihoză, și dețineau cunoștințe a unor leacuri vindecătoare. Unele lucrări îi prezintă pe druizi ca având contribuții în cadrul unor confrerii de preoți, care discutau despre cultul regelui Zalmoxis, crearea unor mituri ca și mitul coborârii în infern și sacrificiile care pot fi cu sau fără vărsare de sânge. În principiu, se presupune că ar fi elaborat un sistem metafizic și moral, în ceea ce privește sufletul, destinul, moartea și miturile despre lumea de dincolo.

Druizii mai sunt considerați ca fiind ”profeți” ai zeilor. Dintre zeii pe care îi slujeau se număra Lug – marele zeu solar, Taranis – zeul trăznetului, Goibniu – zeul fierar/al războiului și Manannan – zeul mărilor și oceanelor. Dacă ar fi să facem o comparație cu zeii arieni, aici putem menționa câteva asemănări. În primul rând cultul stejarului este relativ comun în ambele direcții, însă mai putem adăuga și zeii întunecați cum ar fi zei ai vegetației, și ai subteranului. Mai amintesc aici și câteva monumente megalictice(Stonehedge) și camerele funerare de la New Grange, care este considerat sanctuarul zeilor.  Aici își fac apariția și câteva animale zei; dintre care voi menționa: calul de la Neuby-en-Sullias, Rudiobos(catârul de Nuits), Segomo(șarpe cu cap de berbec, Cernunnos(zeul cu coarne de cerb), March(zeul cu urechi de cal), cainele zeului cu ciocan de lemn și ursul zeiței Artio.

Alături de zei, celticii mai adorau eroii-zei; care locuiesc în morminte megalitice; zeii Fomore, Tuatha de Dannan, Ler, Nuadu, Manannan și Lug. Zeul Mile(zeu al morții), ajută oamenii să viziteze lumea morților. Având în vedere că avem aici mai mulți zei, evident că unii dintre ei au anumite sărbători. Începutul anului celtic este în data de 1 noiembrie, zi în care se sărbătorește Samhain, care celebrează sfârșitul verii. Mai târziu în data de 1 mai se sărbătorește Beltaine, care este numită sărbătoarea focului lui Bel. Pe 1 august se celebrează căsătoria lui Lug, zeul Soare – Lugnasad. Zeița Brigitte este sărbătorită de Imbolc, în data de 1 februarie. Anul celtic era format din patru anotimpuri, acestea fiind marcate de sărbătorile de mai sus, iar cu aceste ocazii se organizau târguri, adunări, distracții, curse de cai și turnire.

Dintre zeii reprezentativi pentru celți mai vreau să menționez despre Trinitatea Lucanus, formată din trei zei: Teutates, Esus și Taranis, aceștia fiind reprezentați prin statui de bronz și sculpturi de piatră. O data cu romanizarea, au fost preluați de la romani zeii lor.

Riturile despre adorarea zeilor sunt puțin cunoscute, cu sau fără vărsare de sânge, însă sacrificiul rămâne în prim plan al religiei celtice. Orientarea spre magie, sub formă de formule, incantații, respectiv al unui poem manevrat de omul acestei puteri, fie el druid sau filid, crește cu timpul. Religiile celților din insule, se caracterizează prin locul ocupat de vrăjitorii – druizi, Merlin și Ialiessin, acestea fiind eroi vestiți, prezenți în mitologie și în literatură. Zeii celtici sunt rar figurați, în cadrul unor bronzuri și monede; de exemplu pe vasul de la Gundestrup, care este păstrat până în ziua de azi la muzeul din Copenhaga, se reproduc ca tipuri divine: zeul cornut, zeul cu roata, zeul cu ciocanul de lemn, tricefalul, șarpele cu cap de berbec și matroana Epona. Aceste aspecte mitologice apar doar în cadul unor mituri și legende: Ciclul lui Ulster, Ciclul lui Finn sau cel al eroilor din Leinster și Ciclul Regelui Arthur.

Timpul era măsurat în funcție de ocupația în timpul anotimpurilor, ciclul lunii și numărătoarea nopților, anul începând o data cu sărbătoare Samhain. Arta celtică-. Este reprezentată de câteva podoabe, piese cu utilizare religioasă, ornamente geometrice, frunze stilizate, fibule, săbii, scuturi și ceramică decorată cu ornamente curbilinii, piatră cioplită și câteva bijuterii și haine în culori strălucitoare.

Dovezi istorice și vestigii arheologice care dovedesc existența druizilor. Unul din criteriile principale și cel mai credibil ar fi cel a evoluției limbii vorbite, respectiv al limbilor celtice care pot fi clasificate în trei grupuri principale: grupul centum, satem și grupul occidental, fiecare având ca reprezentanți mai multe cuvinte care apar în cadrul mai multor limbi vorbite, din regiuni apropiate, înainte și după influența latină asupra popoarelor celtice. Datorită reputației celților, ca popor migrator, atât limba, cât și istoria, arta și civilizația a devenit din ce în ce mai complexă, în urma interacțiunii civilizației celtice cu civilizația altor popoare migratoare.

Alături de studiul sociologic privind limba vorbită, aceasta este susținută de mai multe vestigii arheologice: cea mai reprezentativă ar fi Stațiunea La Tene, unde au vazut lumina diferite arme folosite de celți, podoabe și nu în ultimul rând ceramica. O cantitate mare de vestigii au fost descoperite în situsul arheologic La Tene, localizat în nordul lacului Neuchateau, situat în Elveția, în nordul Peninsulei Italice. În acest sit arheologic, s-au descoperit  diferite arme: săbii, care de luptă, lănci, fibule, torques-uri, cingatoare și centinoane, cercei în formă de nucelă, inele cu pietre prețioase, nasturi,oglinzi, piepteni și mai multe tipuri de amulete cu rotițe(Fig.1). alături de aceste obiecte, tot în situl arheoloic La Tene, s-a descoperit și ceramică(fig.3), decorată cu trischele, ornamente în formă de S și muguri.

Fig. 1: Replici ale unor bijuterii, fibule, torques datând din epoca La Tenefig1Expansiunea celților s-a realizat de-a lungul Epocii Bronzului, care împărțită în 2 perioade: Epoca Hallstatt(1200 – 500 î.e.n), respectiv Epoca la Tene(500 – 1 î.e.n).

Epoca Hallstatt. În urma investigațiilor de natură istorică, s-a dat naștere unor teorii care presupune că la început, s-au separat goidenii și bretonii, care au migrat spre nord și spre sud, în perioada epocii Hallstatt. Conform miturilor :în partea de nord a fost trimis Sigoversus(cel care știe să învingă), care a colonizat pădurile hercinice, și apoi Arhipeleagul Britanic, iar spre sud Bellobersus(Cel care știe să ucidă), care a colonizat partea de nord a Italiei, Franța și Germania. Celții au avut o expansiune rapidă în direcția Europei continentale. Pentru început voi lua în vedere expansiunea celților în perioada Hallstatt, bazându-mă strict pe dovezile arheologice. Hallstatt este de fapt o localitate din Austria, unde s-au descoperit vestigii arheologice, care serveau drept dovada a civilizațiilor, care au trăit în epoca bronzului. Se practica din ce în ce mai mult metalurgia fierului, și mai târziu a aramei, plumbului și aurului. Tot în această perioadă au apărut primele cetăți fortificate.

Fig. 2– Los Millares – Reconstituirea orasului prehistoric.

Civilizația El Argar este reprezentată de câteva monumente megalitice, dintre care amintim Los Millares(fig.2), Fuente Vermeja și Almeria. Acest situs arheologic este situat în Spania. S-a descoperit ceramică a triburilor mediteraneene. Predomina ca activitate principală mineritul și metalurgia bronzului, argintului și aurului, decorându-se arme(pumnale, halebarde, spade, securi) și bijuterii(brățări). Tot în această perioadă alături de stațiunea El Argar, se mai numără și câteva monumente funebre megalitice, cum ar fi Tumulul Chabestan și Tumulul din Agnel din Spania. Ceramica constă în câteva obiecte de uz casnic, cu forme carețate, cupe cu picior și brățări. La sfârșitul perioadei Hallstatt, popoare migratoare, au fost cucerite de romani și romanizate.

În urma săpăturilor din Hengistbury Head, s-au scos la lumină monumente funerare aparținând începutului perioadei La Tene, dar și ceramică din epoca bronzului. Monumentele funerare erau reprezentate ca fiind cimitire imense, care conțineau vase funerare pline cu cenușa celor morți, deseori grupate în cercuri. O dată cu afilierea druidului Diviciac cu romanii, acesta a avut rol de civilizator asupra popoarelor celtice. Tot aici trebuie menționat și binecunoscutul Stonehedge, care este de fapt un monument megalitic, însă oamenii își inmormântau morții în aproapierea acestui monument.

Fig. 3 Replici ale unor vase de ceramică datând din epoca la Tene

Untitled

Epoca La Tene. Epoca La Tene se împarte în trei perioade: La Tene I(400-285 î.e.n) – Civilizația Cimitirelor de pe Marna; La Tene II(285-100 î.e.n.) –  Stațiunea La Tene; La Tene III(100-1 î.e.n.) – Săpăturile din Mont Beuvray și Hradischt din Stradonitz, după care Galia a fost cucerită de către romani, și apoi introduse monedele de Marsilia.

În perioada târzie a epocii bronzului, s-au găsit morminte funerare (round-barrows) tip Hallstatt, amestecate cu La Tene. Se poate observa o combinație cu cultura etruscă, astfel celții păreau să creeze legături cu aceste civilizații. Dovada acestei colaborări etruscă-celtică este dovedită de descoperirea unor inscripții funerare, pe care se semnala aceeași inscripție atât în limba latină cât și în celtică. S-au mai descoperit și podoabe galice(fig.4) și etrusce, inele, torques-uri, decorate cu frunze de aur, coliere în formă de amfora, brățări cu extremități sub forma de cap de șarpe respectiv vase de bronz și vase atice pictate(fig.4).

În încheiere voi menționa câteva detalii despre literatură; celții erau comercianți foarte versați în arta conversației, lăsând în urmă învățături importante pentru domeniul politic. Alături de acest aspect mai putem adăuga expunerea dramei și câteva poeme despre faptele cavalerilor și despre călătorii în cealaltă lume. În prezent în urma trudei barzilor, au rămas câteva opere importante pentru literatura universală, dintre care vom exemplifica: Tristan și Isolda, Regele Arthur și o colecție de basme despre zei și zâne, însă tema preferată pentru literatură a celților din perioada Antichității fiind cea a morții.

Fig. 4 – Replici ale unor podoabe datând din Epoca La Tene cu influențe etrusce

3

 

 

 

 

Sarmisegetusa Regia – o istorie a strămoșilor !

Din păcate sau din fericire, în acest video, este reprezentată Cetatea Sarmisegetusa, sau ce a mai rămas din ea o dată cu trecerea anilor. Cetatea Sarmisegetusa este situată în partea de vest a Țării Hațegului. În Antichitate romanii au construit aici capitala provinciei Dacia Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, datând din sec. al IV -lea până la începutul sec. al V-lea e.n. Trebuie să recunoaștem, că într-o anumită măsură, originile noastre se trag de aici, de pe vremea când geto-traco-dacii se închinau lui Zamolxis, iar lumea era total diferită de modul în care o cunoaștem noi în ziua de azi. Voi reveni în curând cu un articol despre celți, cu precădere despre civilizația lor, despre ”conducătorii” lor, druizii, și care sunt legăturile cu pe care le au cu geto-traco-dacii.

Vizionare plăcută !

 

 

 

 

 

Sergio Brussolo – Somnul Sângelui

 

somnul-sangelui-serge-157160

Titlu: Somnul Sângelui

Autor: Sergio Brussolo

Traducere: Constantin Paligora

Editura: AldoPress

Gen: SF

Pagini:369

În momentul în care am vazut coperta aceastei cărți, prima impresie pe care mi-a trecut prin minte a fost că ar fi vorba despre o povestire, despre o femeie care a obosit, de suferințele pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieții sale, și s-a transformat într-un măcelar. Spre surprinderea mea cartea avea sa îmi dezvaluie de fapt un univers total diferit, care cuprindea de fapt o luptă violentă pentru supraviețuire a unei comunități de oameni, sexualitate, și multă nebunie.

După ce Sergio Brussolo a răsfățat cititorii de SF din Franța cu mai multe povestiri, vom menționa câteva cuvinte despre ”Somnul Sângelui”, care are ca scop tratarea unor subiecte fascinante, cum ar fi, supraviețuirea unor societăți decadente, care se dezvoltă într-un mediu izolat de lume, combinată cu sexualitatea, și în cele din urma transpunerea lor în istorie sau artă, într-un mod foarte original care a revoluționat literatura SF din Franța. Romanul este marcat de mai multe descrieri grotesti(transformarea corpului uman și mutațiile sale), presărat pe alocuri de o degradare inevitabilă a oricărui sistem social, unde este prezentă nebunia în toate formele sale, iar iluzia religioasă, nu își găsește locul.

Romanul este structurat în patru capitole : ”Somnul sângelui”, ”Trasee și itinerarii ale uitării”, ”Vizită cu ghid” și ”Pe cât de greu e vântul…”. În primul capitol – ”Somnul sângelui”  se ilustrează un univers aflat în stare de putrefacție, total dependent de resursa de bază – carnea fosilizată. Acțiunea este localizată în deșert. Autorul descrie nisipul deșertului, ca fiind o ”comunitate de insecte carnivore”, ceea ce îl facea aproape imposibil de străbătut. Peisajul este populat de 3 comunități de oameni: autonomii, carnivorii și nomazii, care foloseau ca resursă principală pentru supraviețuire – animalele-munți, reprezentate sub forma unor fiare adormite.

În capitolul al doilea ”Trasee și itinerarii ale memoriei”, este caracterizat un alt mediu,cel modern – mult mai prielnic, unde cercetătorii au descoperit relicve istorice ale populației caracterizate în capitolul anterior, sub forma unor mistere codificate, pe care autorul, în cele din urmă, le transpune în artă, fiind valorificate în cadrul muzeelor, ca exponate de valoare nedeterminabilă. În acest capitol se evidențiază nebunia în toate formele ei combinată cu agonie și presărată pe alocuri cu o doza de sexualitate morbidă.

”Vizita cu ghid” – reprezintă practic o continuare a narațiunii, dar,de data aceasta se ilustrează o comunitate izolată, care cuprinde cațiva supraviețuitori ai autonomilor, carnivorilor și nomazilor, care în prezent trăiesc în condiții relativ civilizate, în cadrul unei rezervații, care în momentul de față are diferite privilegii din partea statului. În acest capitol, autorul  relatează într-o manieră unică și originală descrierile grotești ale supraviețuitorilor(de exemplu oameni care se deplasează cu spatele, folosindu-se de o oglinda pentru a se orienta, sclavi lipsiți total de liberul arbitru datorită unei boli,supunându-se orbeste unui ordin până la moarte). Un aspect important, cred eu că trebuie menționat aici, este, unul din personajele principale, Georges, care reprezintă tipul intelectualului, cel al omului de știință, al doctorului, care descoperă într-un mod foarte ciudat, trăsăturile miraculoase ale sângelui supraviețuitorilor. Din punctul de vedere al societății din rezervație, în cadrul căreia Georges trăiește, sângele era venerat, fiind o componentă de prima mână, care există cu un singur scop – acela de a conserva amitirile și cunoștințele mutanților.

7d73a1c3f89abd930fa8856e6ac8db9d

În ultimul capitol ”Pe cât de greu e vântul”, acțiunea se desfășoară într-un univers asemănător lumii moderne. Narațiunea are la baza câteva personaje, care ne duc cu gândul spre partea materialistă a cărții. În această comunitate apare vanzătorul de artă MacFloyd un susținător exceperimentat în conservarea și restaurarea diferitor opere de artă, dar în același timp foarte versat în arta comunicării și a vânzării, de cele mai multe ori pentru a obține profit. Practic acest MacFloyd, exploata rezervația de mutanți ilustrată mai devreme, pentru a descoperi talente care să producă artă, pe care el apoi să o valorifice transformând-o în bani. Acțiunea se plasează în jurul unui artist mutant, care avea abilitatea de a sculpta în piatră și în carne cu ajutorul vocii.

Din moment ce am vorbit mai devreme despre modul în care se desfășoara acțiunea în acest roman, se observă o discrepanță foarte mare între capitole, putând fi interpretate și ca patru povestiri diferite cu înțeles de sine stătător. Autorul exprimă într-un mod foarte original, delirul creației, – supranumindu-l ”Somnul Sângelui”, ajutându-se de sexualitate și nebunie.

Pentru comunitățile decadente, credința în acea divinitate care este considerată protector, apare în acest roman camuflată undeva între știință și vrajitorie, limitele întotdeauna fiind extrem de neclare.

Dacă ar fi să facem o comparație între Frank Herbert (Dune) și Somnul Sângelui, acestea au două trăsături comune. În prima faza ambele cărți au acțiunea localizată în deșert, însă diferența este clară în momentul atunci când vorbim de comunitățile locuitoare, și resursele de bază. Este clar ca pe Arakis(Dune) viermii de nisip care produc mirodenia, sunt la un prag de dispariție, iar în Somnul sângelui, animalele – munți, sunt permanent adormite, în aceeași situație – doar că ”Somnul sângelui”, le răpește posibilitatea de se reproduce.

Este relativ dificil să încadrăm romanul într-un stil literar, deoarece combină armonios suprarealismul cu științifico-fantasticul, utopicul cu realul, materialismul cu spiritualitatea și frumosul cu macabrul. Totuși, în ciuda tuturor aspectelor despre care am vorbit mai devreme, cartea râmâne în continuare apreciată de către publicul larg.